Iubitei de departe

Cand ai avut ultima data trupul scuturat de neputinta, cand ai fost ultima data incapabil de neputinta, cand oboseala trupului se reflecta in umbrele  rasfrante peste suflet… ?

 

O zi de novembre alb laptoasa , rece precum singuratatea , alambicata in ganduri si dorinti.  Directiva se vrea a fi o relaxare impusa indiferent de vreme…insa soarele locuieste in sufletele noastre.

Viata ne este ordonata si sprijinita pe stalpi, grosi, batuti de vreme, si la randu-i devine stalp al societatii…

 

Singurele caramizi ce contribuie la realizarea stalpilor, ce suntem,  sunt simtirile silabisite printre nori.  Simtirile ce le primim ,infuzie , direct in sange de la sufletele pereche.

 

Imi pierdeam pasii pe o alee plina de frunze demult cazute de la locul lor ,gandindu-ma la nimicuri de zi cu zii, eram fericit ca te tineam de mana, insa nu-ti simteam prezenta asa cum o faceam alta data, erai un strain apropiat, un strain ce statea sa -si strige fericirea in sufletul meu, aveam un zambet asemenea unui soare prin ceata, luminos insa lipsit de caldura. Pe masura ce istoria locurilor se dezvelea in fata ochilor mei imi reaminteam placerea de a fi om de a fi zbuciumat doar pentru a putea darui linistea celui de langa tine, de a te putea bucura de candoarea unui zambet.

Mergand pe pavajul de granit alb si negru ,  pasii imi erau solicitati la a observa micile neregularitati si formele inconstante dintr-un mozaic geometric ce se dorea a fi simetric si constant, frumusetea lui venea din munca depusa, am reusit parcurgand acei cativa metri de mozaic sa ridic privirea spre ceea ce ma adusese acolo, placerea de a -mi pierde pasii alaturi de tine. Frunzele se succed granitului rece si ne aseaza un covor mai mult maro, presarat pe ici pe colo cu o ratacire de galben, zambesti ….cu mult drag si de data asta zambesc si eu dar de data asta te regasesc in stangacia copilareasca.

Asemeni unui bondar batut de soare incep sa-mi dezmortesc sufletul si sa te tin de mana desi nu esti aici…insa esti mai aproape ca niciodata.

 

Dragostea de departari

“Cu cat trece timpul si mi amarasc sufletul cu realitati zilnice cu atat mai tare imi vine sa mi iau palaria si sa fug in lume.

De ce oare departarile par mai trandafirii…suave simtiri cu gust de buze sau adieri inmiresmate de libertati perverse.   A fugi in lume pare atat de simplu pui basca in cap si atat….insa ancorat in libertate un suflet rebel nu va trai niciodata asemeni unui pasaret colorat.

Ne place sa ne pierdem in reguli sociale, in datorii morale , sa fim folositori , de baza… care baza ?  Baza noastra unde se gaseste in realitatea zilnica sau in strafundurile placerilor noastre?”

Frustrarile unui parvenit.

PArtea I

Ochii care nu se vad se uita?

Traim cu totii perioade tulburi in nesabuita noastra zbuciumare ce se numeste viata.   O parte din valtorile astea se datoreaza cu siguranta unor ochii ce au furat un zambet. Mai apoi au rapit un moment , caruia ai sa-i simti lipsa toata viata, si mai apoi “sambetele” si noptile si saptamanile si ….o bucata buna de viata…ai un zambet in suflet acum esti relaxat privesti de departe toata spuma valtorii vremurilor trecute.

Oare ochii care nu se vad se uita? cat de rar sau deloc trebuie sa nu vezi o pereche de ochii ca sa i uiti?

Poti sa uiti o perioada de tumult din viata ta zbuciumata, poti sa uiti un moment in care nu ai reusit sa respiri , sau un loc ce cu adevarat te-a cutremurat?

Oare uitam sau dam uitarii?

Al vostru Corb.